Cercetătoarea Ulrike C. Wasmuth a atras atenţia asupra faptului că este important să considerăm conflictele ca pe nişte simple fapte sociale, şi să nu le confundăm cum formele sale mai avansate; conflictele nu trebuie să fie limitate prin prisma unor evaluări concrete şi nu trebuie confundate cu cauzele lor.
Conflictul, în viziunea lui Wasmuth este prin urmare un „fapt social la care participă cel puţin două părţi (indivizi, grupe, state), care:
Ø urmăresc scopuri diferite, neconciliabile sau chiar acelaşi scop, dar care nu poate fi atins decât de o singură parte, şi/sau
Ø doresc să facă uz de mijloace disputate pentru a atinge un scop anume.
Instrumentul care ne ajută să înţelegem conflictele este analiza conflictului. O astfel de analiză va descoperi atat cauzele, cat şi contextul izbucnirii conflictului, cuprizand si prime măsuri de soluţionare, cercetând atât punctele comune cât şi felul în care a fost tratat conflictul până la momentul începerii analizei
FAZELE CONFLICTULUI
1. Faza premergătoare - sunt sesizate conflictele latente sau deja manifeste, fără a fi însă evaluate (încă) ca fiind negative.
2. Faza de escaladare - se pune în mişcare o dinamică specifică care acutizează conflictul.
3. „Faza de lămurire“ - interesul se concentrează pe redefinirea şi reorganizarea convieţuirii.
Toate aceste faze mai sunt cunoscute şi sub numele de "arc al conflictului". Iar pentru a înţelege toate aceste faze sunt necesare competenţe specifice în ceea ce priveşte preocuparea cu conflictul, de escaladarea acestuia, respectiv activităţile de reconciliere.
Dinamica conflictului modifică de regulă şi comportamentul părţilor implicate în acesta. Procesul de comunicare este limitat, fiind resimţit mai degrabă ca o barieră decât ca o punte de legătură. Neîncrederea sporeşte, iar aplanarea divergenţelor nu este mai niciodată văzută ca fiind o sarcină comună.
Morton Deutsch descrie aceste modificări după astfel:
Comunicare
Comunicarea nu este deschisă şi sinceră.
Informaţiile sunt insuficiente sau înşelătoare.
Secretele sunt din ce în ce mai multe, iar atitudinea nesinceră este tot mai prezentă.
Ameninţările şi presiunile iau locul discuţiilor libere.
Percepţie
Divergenţele de interese, opinii şi convingeri valorice ies la iveală.
Lucrurile care le despart părţile sunt văzute mai clar decât cele care le leagă.
Gesturile de conciliere sunt interpretate ca fiind tentative de disimulare, intenţiile acestuia sunt judecate ca fiind duşmănoase şi rău-intenţionate, iar propriul comportament nu este văzut decât printr-o singură perspectivă, deformată.
Atitudine
Încrederea scade, neîncrederea creşte.
Se dezvoltă duşmănii ascunse dar şi deschise.
Scade disponibilitatea de a acorda ajutor.
Creşte disponibilitatea de a se folosi şi de a-l înjosi pe celălalt.
Raportarea la sarcini
Sarcinile nu mai sunt recunoscute de părţi ca fiind o responsabilitate comună, care, pentru a fi eficiente, necesită o împărţire a muncii, în care fiecare, după puteri, contribuie în vederea îndeplinirii scopului comun.
Fiecare încearcă să facă totul de unul singur: nici una dintre părţi nu mai trebuie astfel să se bizuie pe cealaltă, nu depinde cu nimic de cealaltă, evitând astfel pericolul de a fi exploatat.
[vezi Morton Deutsch: Konfliktregelung. München 1976]
Comunicarea nu este deschisă şi sinceră.
Informaţiile sunt insuficiente sau înşelătoare.
Secretele sunt din ce în ce mai multe, iar atitudinea nesinceră este tot mai prezentă.
Ameninţările şi presiunile iau locul discuţiilor libere.
Percepţie
Divergenţele de interese, opinii şi convingeri valorice ies la iveală.
Lucrurile care le despart părţile sunt văzute mai clar decât cele care le leagă.
Gesturile de conciliere sunt interpretate ca fiind tentative de disimulare, intenţiile acestuia sunt judecate ca fiind duşmănoase şi rău-intenţionate, iar propriul comportament nu este văzut decât printr-o singură perspectivă, deformată.
Atitudine
Încrederea scade, neîncrederea creşte.
Se dezvoltă duşmănii ascunse dar şi deschise.
Scade disponibilitatea de a acorda ajutor.
Creşte disponibilitatea de a se folosi şi de a-l înjosi pe celălalt.
Raportarea la sarcini
Sarcinile nu mai sunt recunoscute de părţi ca fiind o responsabilitate comună, care, pentru a fi eficiente, necesită o împărţire a muncii, în care fiecare, după puteri, contribuie în vederea îndeplinirii scopului comun.
Fiecare încearcă să facă totul de unul singur: nici una dintre părţi nu mai trebuie astfel să se bizuie pe cealaltă, nu depinde cu nimic de cealaltă, evitând astfel pericolul de a fi exploatat.
[vezi Morton Deutsch: Konfliktregelung. München 1976]
Conflictele sunt deseori percepute ca o luptă care trebuie câştigată. Ele dezvoltă adesea o dinamică internă care îngreunează, dacă nu chiar exclude, o reglementare paşnică, constructivă şi non-violentă.
Cercetările destinate comportamentului oamenilor în situaţii conflictuale au arătat că majoritatea tinde să-şi impună propriile interese insistând asupra propriei poziţii - asta chiar şi acolo unde încep să se arate insuccesele.
„Conflictele ne influenţează capacitatea de percepţie şi gândirea, în asemenea măsură încât, pe parcursul evenimentelor nu mai reuşim să vedem lucrurile din jurul nostru aşa cum sunt ele de fapt. Este ca şi când privirea noastră s-ar înceţoşa din ce în ce mai mult; viziunea asupra propriei noastre persoane şi a adversarilor noştri, asupra problemelor şi evenimentelor se îngustează, se deformează şi devine unilaterală. Gândurile şi ideile noastre se lasă conduse de constrângeri de care nu suntem conştienţi pe deplin“, scrie Friedrich Glasl, conducătorui seminarelor privind conflictele.
Adevărata problemă a conflictelor este pericolul permanent ca acestea să escaladeze: pe parcursul acestora se pune din ce în ce mai mult preţ pe strategii de dobândire a puterii şi pe uzul violenţei. Conflictul devine astfel din ce în ce mai greu de controlat, până când scapă de sub control, trece pragul violenţei, cauzând distrugere şi suferinţă. Convieţuirea este astfel îngreunată, dacă nu chiar imposibilă pe termen lung.
Escaladarea conflictelor este periculoasă, pentru că:
Ø astfel, conflictele pot scăpa de sub control;
Ø din ce în ce mai puţine variante de acţiune stau la dispoziţie;
Ø violenţa este folosită din ce în ce mai mult;
Ø în prim-plan nu mai stau soluţiile comune, ci victoria sau înfrângerea adversarului;
Ø are loc o personificare a conflictului;
Ø emoţiile devin mai importante decât raţiunea;
Ø distrugerea devine scopul principal al acţiunii.
Friedrich Glasl a formulat nouă etape ale escaladării conflictelor, care descriu dinamica escaladării:
1. Înăsprire: Punctele de vedere se calcifică şi se izbesc unele de celelalte. Conştientizarea tensiunilor viitoare duce la încrâncenare. Cu toate acestea, mai există încă convingerea că tensiunile pot fi rezolvate la masa discuţiilor. Nu s-au format încă părţi sau tabere rigide.
2. Dezbatere: Are loc o polarizare a gândurilor, sentimentelor şi voinţei. Apare gândirea pe criterii "alb-negru" şi atitudinea de "superioritate-inferioritate".
3. Acţiuni: Credinţa că “nu mai ajută nici un fel de discuţii” creşte în importanţă, urmărindu-se o strategie a faptelor deja făcute. Empatia cu “celălalt” se pierde, creşte pericolul interpretărilor greşite.
4. Images/Coaliţii: “Bursa zvonurilor” este în fierbere, se construiesc stereotipuri şi clişee. Părţile se manevrează reciproc în roluri negative şi se combat. Are loc campania de strângere a susţinătorilor.
5. Pierderea bunului renume: Se ajunge la atacuri publice şi directe (interzise), care vizează pierderea bunului renume de către adversar.
6. Strategii de ameninţare: Ameninţările reciproce iau amploare. Se dau ultimatumuri, ceea ce amplifică procesul de escaladare a conflictului.
7. Distrugeri limitate: Adversarul nu mai este văzut ca entitate umană. Se face apel la unele acţiuni de distrugere limitată, ca răspuns "potrivit". Inversarea valorilor: stricăciunile relativ mici sunt considerate deja a fi câştiguri.
8. Disipare: Distrugerea sistemului inamic constituie scopul principal.
9. Împreună în prăpastie: Se ajunge la o confruntare totală, fără cale de întoarcere. Distrugerea adversarului cu preţul autodistrugerii este şi ea luată în considerare.
Friedrich Glasl: Konfliktmanagement. Ein Handbuch für Führungskräfte und Berater. 2. Aufl., Bern/Stuttgart 1992.Modelul 'aisbergului' al dinamicii conflictelor
Dinamica conflictelor a fost comparată de multe ori cu un aisberg. Modelul 'aisbergului' ne dă de înţeles că doar o mică parte a conflictelor este vizibilă la suprafaţă. Şase şeptimi dintr-un aisberg se află sub apă, invizibile – ele sunt cele care determină însă dimensiunea şi comportamentul aisbergului. Modelul 'aisbergului' este folosit de multe ori pentru a arăta că doar o parte din cele ce se întâmplă în cadrul unui conflict şi din dinamica conflictului este accesibilă în mod direct. Celelalte părţi ale acestei dinamici trebuie mai mult ghicite.
Conflictele au loc mereu la două nivele: lanivel obiectual şi la nivel psihosocial. Este important să cunoaştem ambele nivele, să recunoaştem felul în care aceste nivele se influenţează reciproc, dar şi să le diferenţiem.
Conflictele au loc mereu la două nivele: lanivel obiectual şi la nivel psihosocial. Este important să cunoaştem ambele nivele, să recunoaştem felul în care aceste nivele se influenţează reciproc, dar şi să le diferenţiem.
Astfel:
Ø Nivelul obiectual: temele formulate, comportamentul sesizabil, faptele - acesta este vârful “obiectual” al aisbergului.
Ø Nivelul psihosocial: temeri, nesiguranţe, dorinţe, sentimente, tabuuri etc. - toate acestea nu pot fi observate în mod direct, cu toate că sunt prezente masiv. De cele mai multe ori, toate acestea rămân nespuse, acţionând astfel în 'zona ascunsă'.
Deseori, nivelul psihosocial domină acţiunile conflictuale. Cu cât escaladează un conflict mai mult, pe atât creşte şi importanţa acestui nivel. De aceea este foarte important, ca pentru a înţelege un conflict pe de-a întregul, să înţelegem şi dinamica nivelului psihosocial. Conştientizarea nivelului psihosocial, a dinamicii 'ascunse', înseamnă aducerea în prim-plan a adevăratului obiect al conflictului şi, implicit, deschiderea căilor de negociere în vederea aplanării acestuia.
Autor: Günther Gugel, Institut für Friedenspädagogik Tübingen; Redactare: Ragnar Müller, 
