Contrar numărului înregistrat la nivel naţional, peste 2500 divorţuri lunar, frecvenţa lor ridicată nu susţine ideea reducerii impactului asupra vieţii celor implicaţi, adulţi, copii şi membrii familiei lărgite.
Din momentul acceptării inabilităţii de a rezolva tensiunile maritale, astfel încît relaţia să poată fi continuată, şi pînă la obţinerea certificatului de divorţ, membrii familiei parcurg o perioadă de nelinişte, insecuritate, furie, neputinţă, etc.
Vîrfurile de tensiune emoţională ale acestui parcurs sînt: momentul deciziei de separare, comunicarea deciziei celor din reţeaua socială semnificativă (rude, prieteni, naşi), separarea fizică (plecarea unuia dintre soţi de acasă), pronunţarea divorţului legal şi „lupta” pentru împărţirea bunurilor. Dacă sînt implicaţi şi copii, stabilirea domiciliului acestora deschide un nou cîmp de desfăşurare a „ostilităţilor” între adulţi.
Astfel, sursele de durere se regăsesc în următoarele aspecte ale divorţului:
a. Finalizarea/eşecul relaţiei dintre soţ şi soţie. Deşi, în practică, pare că unul dintre cei doi vrea mai mult separarea şi o acceptă mai uşor, evenimentul se va regăsi în experienţa ambilor, marcînd, dincolo de înţelegerea conştientă, raţională viaţa personală a fiecăruia. Evaluat în topul primelor trei surse de stres, alături de moartea cuiva apropiat şi boală cronică, divorţul este trăit şi poate produce o stimă de sine scăzută, neîncredere în planul căsătoriei (de aceea unii aleg să nu se mai căsătoreasca), un pragmatism al deciziilor relaţionale „steril” în emoţii (care riscă, dacă sînt reinvestite, să fie înşelate), furie şi învinovăţire, depresie (viitor incert şi neputinţa trăirii independente), chestionarea abilităţilor de a fi un bun părinte, etc. Separarea, trebuie văzută în plan individual, al fiecăruia dintre cei doi, ca şi cuplu (cu minori implicaţi), dar şi în contextul social, ca şi mesaj transmis şi modul în care cei din jur reacţionează la decizia separării celor doi.
b. „Împărţirea copiilor”. La care dintre părinţi vor avea domiciliul copiii, prin sentinţa civilă (şi considerînd ancheta psihosocială, din partea autorităţii tutelare), acesta primeşte, astfel, o recunoaştere a calităţilor sale „superioare” de a ocroti un copil. Ce trezeşte acest aspect în celălalt părinte? Lupta cu sine, cu ceilalţi, frămîntări, autoînvinovăţirea, evaluarea comparativă a trecutului comun, blocaj în construirea unei identităţi separate de părinte singur, chestionarea resurselor proprii pentru a demonstra că el/ea nu este un părinte inferior. La acestea, se poate adăuga şi sentimentul de insecuritate, cu privire la aspectele financiare ale încredinţării copilului la unul sau celălalt dintre părinţi.
Copiii trăiesc şi ei stările asociate divorţului, însă fundamentală pentru dezvoltarea lor este afectarea imaginii atotputernice, stabile a părinţilor şi faţă de care se vor confrunta cu anxietatea de separare, sentimente de ruşine şi furie în faţa acestui tip de abandon (în contextul ataşamentului despărţirea părinţilor este interpretată ca o vulnerabilitate majoră). Autoînvinovăţirea, neînţelegerea, neputinţa, supărarea, blamarea unuia sau a ambilor părinţi, libertăţi comportamentale pe fondul scăderii autorităţii părinteşti (cine sînt ei să spună copiilor cum e mai bine, dacă tocmai că nu ştiu să aibă grijă de ei?!), idei depresive, etc. sînt parte din universul emoţional al trăirii de către copii a divorţului. De asemenea, un element particular este dat de cantitatea şicalitatea comunicării dintre adulţi, adulţi şi copii, între fraţi şi celelalte rude. Din păcate, de cele mai multe ori, copiii devin vectorii (purtătorii) mesajelor dintre părinţii divorţaţi care nu mai pot, nu mai sînt in stare să comunicedirect, şi transmit mesaje către celălalt, prin copii.
c. Împărţirea bunurilor. Simplă sau complexă, inventarierea bunurilor comune şi a celor proprii, găsirea unei formule de împărţire corect proporţionată şi realizarea partajului nu sînt elemente de bucurie pentru nimeni. Care sînt reacţiile? Diverse. Cele mai reprezentative sînt cele de negociere acerbă, de ascundere a veniturilor, de cedare (da, sînt persoane care preferă să lase de la ele asupra interesului material, pentru a-şi proteja sufletul şi mintea, realizînd abia după cîţiva ani că a cedat emoţii în locul banilor). În bagajul emoţional al divorţului, asociat elementului material, se regăsesc: teama de necunoscut, incertitudinea păstrării unui nivel material la acelaşi standard, asumarea unui singur venit în casă, dorinţă de răzbunare („o să am grija să-l coste divorţul”) neputinţă, stresul birocratic al procedurilor de urmat, griji faţă de viitor, etc.
Din nefericire, sistemul juridic pune accentul nu pe rezolvarea amiabilă a conflictelor, ci pe competiţie, adversitate, angrenînd un întreg mecanism format din avocaţi, experţi, martori, care vor susţine pe unul sau pe celălalt. Criteriul de bază este unul evaluativ, pentru că judecata instanţei (mai comod şi pentru instanţă, în formularea unei soluţii simple, bazată pe analiza dovezilor prezentate) stabileşte cine „merită” şi cine „nu merită” custodia copilului, sau stabilirea culpei pentru desfacerea căsătoriei. Abordarea evaluativă stimulează teama părinţilor de a nu pierde din imaginea proprie, afecţiunea copilului, etichetarea de părinte „mai puţin bun”, iar această teamă interioară, va fi protejată şi mascată printr-o atitudine şi mai combativă, agresivă faţă de cealaltă parte. În fond, un mecanism de apărare al acestei frici.
Din fericire, vestea bună este că oamenii pot construi ei înşişi un raport de cooperare, mai degrabă decît unul confruntaţional, evitînd spiritul de tip „un cîştigător şi un învins”, iar eforturile şi autenticitatea unei despărţiri curate (în sensul neadăugirii şi a altor sentimente negative, la cele existente) ajută la prezervarea a ceea ce contează, pentru viitorul şi armonia relaţiilor familiale post-divorţ.
Există bineînţeles şi posibilitatea utilizării serviciilor unui mediator, care poate proteja interesele părţilor în cadrul unui acord de mediere.
Daniel Vieru, mediator
Vîrfurile de tensiune emoţională ale acestui parcurs sînt: momentul deciziei de separare, comunicarea deciziei celor din reţeaua socială semnificativă (rude, prieteni, naşi), separarea fizică (plecarea unuia dintre soţi de acasă), pronunţarea divorţului legal şi „lupta” pentru împărţirea bunurilor. Dacă sînt implicaţi şi copii, stabilirea domiciliului acestora deschide un nou cîmp de desfăşurare a „ostilităţilor” între adulţi.
Astfel, sursele de durere se regăsesc în următoarele aspecte ale divorţului:
a. Finalizarea/eşecul relaţiei dintre soţ şi soţie. Deşi, în practică, pare că unul dintre cei doi vrea mai mult separarea şi o acceptă mai uşor, evenimentul se va regăsi în experienţa ambilor, marcînd, dincolo de înţelegerea conştientă, raţională viaţa personală a fiecăruia. Evaluat în topul primelor trei surse de stres, alături de moartea cuiva apropiat şi boală cronică, divorţul este trăit şi poate produce o stimă de sine scăzută, neîncredere în planul căsătoriei (de aceea unii aleg să nu se mai căsătoreasca), un pragmatism al deciziilor relaţionale „steril” în emoţii (care riscă, dacă sînt reinvestite, să fie înşelate), furie şi învinovăţire, depresie (viitor incert şi neputinţa trăirii independente), chestionarea abilităţilor de a fi un bun părinte, etc. Separarea, trebuie văzută în plan individual, al fiecăruia dintre cei doi, ca şi cuplu (cu minori implicaţi), dar şi în contextul social, ca şi mesaj transmis şi modul în care cei din jur reacţionează la decizia separării celor doi.
b. „Împărţirea copiilor”. La care dintre părinţi vor avea domiciliul copiii, prin sentinţa civilă (şi considerînd ancheta psihosocială, din partea autorităţii tutelare), acesta primeşte, astfel, o recunoaştere a calităţilor sale „superioare” de a ocroti un copil. Ce trezeşte acest aspect în celălalt părinte? Lupta cu sine, cu ceilalţi, frămîntări, autoînvinovăţirea, evaluarea comparativă a trecutului comun, blocaj în construirea unei identităţi separate de părinte singur, chestionarea resurselor proprii pentru a demonstra că el/ea nu este un părinte inferior. La acestea, se poate adăuga şi sentimentul de insecuritate, cu privire la aspectele financiare ale încredinţării copilului la unul sau celălalt dintre părinţi.
Copiii trăiesc şi ei stările asociate divorţului, însă fundamentală pentru dezvoltarea lor este afectarea imaginii atotputernice, stabile a părinţilor şi faţă de care se vor confrunta cu anxietatea de separare, sentimente de ruşine şi furie în faţa acestui tip de abandon (în contextul ataşamentului despărţirea părinţilor este interpretată ca o vulnerabilitate majoră). Autoînvinovăţirea, neînţelegerea, neputinţa, supărarea, blamarea unuia sau a ambilor părinţi, libertăţi comportamentale pe fondul scăderii autorităţii părinteşti (cine sînt ei să spună copiilor cum e mai bine, dacă tocmai că nu ştiu să aibă grijă de ei?!), idei depresive, etc. sînt parte din universul emoţional al trăirii de către copii a divorţului. De asemenea, un element particular este dat de cantitatea şicalitatea comunicării dintre adulţi, adulţi şi copii, între fraţi şi celelalte rude. Din păcate, de cele mai multe ori, copiii devin vectorii (purtătorii) mesajelor dintre părinţii divorţaţi care nu mai pot, nu mai sînt in stare să comunicedirect, şi transmit mesaje către celălalt, prin copii.
c. Împărţirea bunurilor. Simplă sau complexă, inventarierea bunurilor comune şi a celor proprii, găsirea unei formule de împărţire corect proporţionată şi realizarea partajului nu sînt elemente de bucurie pentru nimeni. Care sînt reacţiile? Diverse. Cele mai reprezentative sînt cele de negociere acerbă, de ascundere a veniturilor, de cedare (da, sînt persoane care preferă să lase de la ele asupra interesului material, pentru a-şi proteja sufletul şi mintea, realizînd abia după cîţiva ani că a cedat emoţii în locul banilor). În bagajul emoţional al divorţului, asociat elementului material, se regăsesc: teama de necunoscut, incertitudinea păstrării unui nivel material la acelaşi standard, asumarea unui singur venit în casă, dorinţă de răzbunare („o să am grija să-l coste divorţul”) neputinţă, stresul birocratic al procedurilor de urmat, griji faţă de viitor, etc.
Din nefericire, sistemul juridic pune accentul nu pe rezolvarea amiabilă a conflictelor, ci pe competiţie, adversitate, angrenînd un întreg mecanism format din avocaţi, experţi, martori, care vor susţine pe unul sau pe celălalt. Criteriul de bază este unul evaluativ, pentru că judecata instanţei (mai comod şi pentru instanţă, în formularea unei soluţii simple, bazată pe analiza dovezilor prezentate) stabileşte cine „merită” şi cine „nu merită” custodia copilului, sau stabilirea culpei pentru desfacerea căsătoriei. Abordarea evaluativă stimulează teama părinţilor de a nu pierde din imaginea proprie, afecţiunea copilului, etichetarea de părinte „mai puţin bun”, iar această teamă interioară, va fi protejată şi mascată printr-o atitudine şi mai combativă, agresivă faţă de cealaltă parte. În fond, un mecanism de apărare al acestei frici.
Din fericire, vestea bună este că oamenii pot construi ei înşişi un raport de cooperare, mai degrabă decît unul confruntaţional, evitînd spiritul de tip „un cîştigător şi un învins”, iar eforturile şi autenticitatea unei despărţiri curate (în sensul neadăugirii şi a altor sentimente negative, la cele existente) ajută la prezervarea a ceea ce contează, pentru viitorul şi armonia relaţiilor familiale post-divorţ.
Există bineînţeles şi posibilitatea utilizării serviciilor unui mediator, care poate proteja interesele părţilor în cadrul unui acord de mediere.
Daniel Vieru, mediator
