Prin Legea nr. 214/2013 s-au adus
modificări importante Legii nr. 192/2006 privind Medierea, modificări cu un
impact deosebit asupra activităţii de mediere, dar mai cu seamă asupra
activităţii instanţelor de judecată ce vor fi învestite cu soluţionarea litigiilor
care, prin efectul legii speciale, sunt supuse obligativităţii efectuării
şedinţei de informare privind avantajele medierii.
Având în vedere importanţa pe care a
căpătat-o instituţia medierii începând cu data de 1 august 2013, mai exact a
şedinţei de informare privind avantajele medierii, în economia procesului civil
declanşat sub imperiul noului Cod de procedură civilă, considerăm că se impune
o scurtă analiză critică a noilor modificări arătate mai sus precum şi a altor
aspecte importante legate de instituţia medierii.
Potrivit art. 2 alin. 13 din Legea 192/2006 efectuarea procedurii de
informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător,
procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în
scris.
Prin introducerea noului alineat al
art. 2 din Legea nr. 192/2006, în opinia
noastră, legiuitorul s-a îndepărtat foarte mult de la raţiunea instituţiei
medierii şi de la scopul acesteia, acela de a facilita şi promova metode
alternative de soluţionare a litigiilor prin posibilitatea recurgerii la o
procedură extrajudiciară, care
implică instituţii noi, printre care cea mai importantă cea a mediatorului.
(...) Aşadar,
în efortul de promovare şi de particularizare a noii instituţii a mediatorului,
era foarte important ca legiuitorul să evite situaţiile în care
competenţele şi activitatea mediatorului să poată fi exercitate şi de alţi
participanţi judiciari.
(...) prin introducerea
art. 2 alin. 13 din
Legea nr. 192/2006, legiutorul a reușit să creeze tocmai
această situație de nedorit, competențele
mediatorului putând fi confundate cu ușurință de
către justițiabili cu cele ale judecătorilor, procurorilor, avocaţilor sau
notarilor, ipoteză care compromite din start speranța
creării în rândul cetățenilor a
unei educații și conștiințe privind medierea.
Mai mult decât atât, considerăm că art. 2 alin. 13 din Legea nr. 192/2006 nu
se încadrează nici în scopul declarat al modificărilor legislative şi al
raţiunii pentru care a fost introdusă instituţia medierii, respectiv degrevarea instanţelor de
judecată, ci, din contră, chiar crează premisele unor sarcini în plus
instanţelor, chiar dacă efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor
medierii este doar o posibilitate lăsată la îndemâna judecătorului.
Pe de altă parte, instituţia medierii are ca temei fundamental încrederea părţilor pe
care o acordă mediatorului ales, iar activitatea de mediere
presupune cunoştinţe specifice metodelor de negociere şi de soluţionare
amiabilă a conflictelor, cunoştinţe pe care judecătorii nu şi le-au aprofundat.
Aşadar, cu toate că judecătorul,
procurorul, notarul, avocatul au sau cel puţin se presupune că au temeinice
cunoştinţe juridice, totuşi aceştia nu dispun de pregătirea specifică
activităţii de mediator, pregătire ce implică cunoaşterea şi stăpânirea unor
tehnici de negociere şi comunicare, care nu au nicio legătură cu chestiunile de
drept ale litigiului.
În acest context, chiar dacă judecătorul sau ceilalţi
participanţi judiciari, nu fac o veritabilă activitate de mediere, nu trebuie totuşi minimalizat rolul
şedinţei de informare, care
reprezintă de fapt premisa şi punctul de plecare al
posibilităţii oricărei medieri.
În aprecierea noastră, tocmai
această procedură, a şedinţei de informare cu privire la avantajele medierii,
este cea mai importantă în parcursul pe care litigiul dintre părţi urmează să
îl aibă în viitor.
Şedinţa de informare este hotărâtoare, întrucât în cadrul ei, cel chemat să efectueze procedura de informare, trebuie să îşi dovedească
abilităţile de negociere şi comunicare, pentru a convinge părţile să renunţe la modalitatea judiciară de
tranşare a litigiului dintre ele şi să aleagă, în schimb, varianta medierii.
Pentru aceste motive, consider că, în ciuda faptului că vor respecta
obligaţia impusă de art. 6 din Legea nr. 192/2006 şi vor informa şi îndruma
părţile către mediere, instanţele nu îşi
vor exercita foarte des dreptul de a efectua ele însele şedinţa de informare cu
privire la avantajele medierii în condiţiile art. 2 alin. 13 din Legea nr. 192/2006.
În orice caz, chiar dacă instanţa va proceda la efectuarea şedinţei
de informare cu privire la avantajele medierii, acest demers va fi unul formal, lipsit de substanţă şi
de utilitatea în vederea căreia a fost instituită această procedură, devenind o
simplă metodă formalistă de a suplini lipsa certificatului sau
procesului-verbal de informare.
(...) şedinţa de informare prevăzută de dispoziţiile
menţionate, reprezintă mai
mult decât o prezentare generală a
avantajelor medierii ca instituție, obligaţie impusă în sarcina
instanţelor de art. 6 din Legea nr. 192/20006, întrucât o veritabilă şedinţă de informarecu privire la avantajele medierii într-o anumită cauză trebuie să se
facă în mod aplicat şi ţinând cont de circumstanţele concrete ale pricinii,
pentru a se putea identifica o soluţie de maximă eficienţă pentru ambele părţi.
În aceste condiții, rezumând cele expuse, este important să nu confundăm obligația pe care o are instanța de a informa părțile despre posibilitatea rezolvării
litigiului dintre ele pe calea medierii, cu facultatea pe care o are judecătorul
de a efectua el însuși procedura de informare cu privire la avantajele medierii.
(...) considerăm că este cel puţin nerezonabilă pretenţia legiuitorului ca efectuarea
şedinţei de informare de către mediator să se facă absolut gratuit, în
condiţiile în care, aşa cum am mai arătat, apreciem că această şedinţă
preliminară are o mult mai mare importanţă în economia procedurii medierii
decât i se acordă prin Legea nr. 192/2006.
(...)legiuitorul a scăpat din
vedere că, pe lângă onorariul la care oricum suntem de părere că ar fi
îndreptăţit mediatorul, procedura şi şedinţa de informare implică şi alte resurse materiale şi de timp ale mediatorului,
inclusiv cheltuieli cu privire la comunicarea invitaţiilor părţilor la şedinţa
de informare.
(...) considerăm că legiuitorul putea să găsească o soluţie mai înţeleaptă,
care să pună în balanţă dreptul de acces la justiţie şi dreptul mediatorului de
a-i fi răsplătită munca. O modalitate posibilă de atingere a acestui
deziderat ar fi putut fi propunerea unor taxe fixe, care să nu reprezinte
o povară pentru justiţiabil, dar care să acopere măcar cheltuielile mediatorului
făcute cu ocazia efectuării şedinţei de informare.
Tin să aduc în discuție o chestiune care cu siguranță îmi va aduce antipatia unora dintre
mediatori, dar asumându-mi acest aspect, consider totuși că, pentru atingerea scopului pentru
care a fost instituită procedura medierii, pe lângă necesarele viitoare
modificări legislative, ar fi ideal ca mediatorii să aibă, dacă nu studii
juridice, măcar cunoștințe legate de instituțiile fundamentale ale dreptului.
Dacă mai devreme recunoșteam importanța pe care metodele de negociere și comunicare ale mediatorului o au
chiar în etapa ședinței de informare și constatam lipsa acestor abilități și cunoștințe din arsenalul judecătorului, în
aceeași măsură
apreciem că suntem obligați să recunoaștem, că în lipsa unor minime cunoștințe juridice ale mediatorului, procedura
de mediere poate fi viciată, dacă nu chiar împiedicată, cu tot
efortul negociator depus.
(...)Consider că prezentarea
avantajelor și
dezavantajelor medierii
prin raportare la un anumit litigiu concret, făcându-se, practic, o prezentare
comparativă a variantelor de proceduri (judiciară și alternativă), nu se poate face exclusiv prin folosirea mijloacelor de
negociere și
determinare, întrucât din cauza specificității
domeniului dreptului, la un moment dat aceste instrumente devin insuficiente.
Astfel, mediatorul ar trebui să fie în măsură să poată explica
părților
care sunt drepturile și obligațiile lor în cadrul litigiului ivit, consecințele și efectele juridice ale unor posibile acte sau fapte ale părților, șansele de câștig pe care părțile le pot avea într-o procedură
clasică judiciară, care ar fi avantajele unei proceduri judiciare
(întrucât nu în toate cazurile mediarea reprezintă soluția de maximă eficiență juridică), instituțiile de drept care pot contribui la
aplanarea conflictului sau la stingerea lui (novația, aducerea de garanții etc.), precum și alte aspecte de drept, pe care mediatorul fără cunoștințe juridice, în ciuda efortului de
negociere, nu le poate furniza cu acuratețea necesară.
În acest sens, am convingerea că unii
judecători s-au întâlnit cu diferite situații în care instanța nu a putut lua act de acordul de mediere în forma în
care a fost depus și nu a
putut fi introdus în dispozitivul hotărârii, din cauza clauzelor lacunare și lipsite de orice eficiență juridică și a formulărilor total străine de
instituțiile de
drept incidente în cauză.
Așadar, fără a nega și a pune în discuție importanţa şi prestigiul
altor profesiuni,
apreciem totuşi, că, un participant atât de important pe cât se vrea a fi
mediatorul în economia justiţiei, nu poate să contribuie la o bună administrare
a acesteia şi să informeze părţile cu privire la drepturile şi obligaţiile pe
care le au, în condiţiile în care el
însuşi nu este capabil să
identifice corect din punct de vedere juridic natura şi configuraţia litigiului
dintre părţi precum şi drepturile şi obligaţiile acestora.
Rezumând cele expuse, constatăm cu
insatisfație că,
după aproximativ 7 ani de la adoptarea Legii nr. 192/2006, legiutorul român s-a dovedit incapabil să
reglementeze corect și
coerent o instituție atât
de importantă și de
complexă cum este medierea, pentru a o face să fie considerată o procedură
benefică pentru justițiabil și administrarea justiției, și nu o
piedică în calea accesului la justiție, așa cum
este percepută în prezent.
