În Monitorul Oficial nr. 279 din 24 aprilie 2015 a fost publicată Expunerea de motive la proiectul de lege privind organizarea şi exercitarea profesiei de mediator public.
În cadrul actului normativ se arată:
Analizând perioada de la care Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator a intrat în vigoare, se constată că, până în prezent, aceasta a suferit multiple modificări şi completări, care au condus la denaturarea scopului avut în vedere de legiuitor, respectiv crearea unui cadru în care modalităţile de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă să devină o practică şi doar cauzele mai complexe să fie deduse instanţelor de drept comun.
În fapt, prin dispoziţiile acestei legi, medierea a fost asimilată de către opinia publică şi chiar de alte categorii socioprofesionale drept o procedură formală, nefiind luată în considerare ca o procedură viabilă, eficientă, caracterizată prin celeritate şi alte numeroase avantaje.
Datele cu caracter statistic arată că legea nu este funcţională, ca urmare a unor factori interni şi externi profesiei, ceea ce determină iniţierea unui nou proiect de lege, şi nu doar a unui proiect care să modifice şi să completeze legea existentă. Raţiunea esenţială este că se impuneschimbarea integrală a cadrului legislativ privind medierea şi organizarea profesiei de mediator,prin introducerea unor instituţii noi, care nu au corespondent în actuala reglementare şi a căror importanţă nu a fost previzională nici la momentul promulgării acesteia, nici la momentul modificărilor şi completărilor ulterioare.
Necesitatea a rezultat fără echivoc din activitatea practică a mediatorilor, din propunerile acestora şi din colaborările cu instituţiile şi autorităţile publice. Pornind de la statistica numărului mare de mediatori activi înscrişi în Tabloul mediatorilor autorizaţi şi a celor care, în fapt, îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu,rezultă că eficienţa legii actuale nu a fost atinsă.
Astfel, se propune introducerea unor instituţii noi în materia medierii, cum sunt: mediatorul public, mediatorul stagiar, mediatorul din oficiu, judecătorul delegat cu atribuţii în încuviinţarea acordurilor de mediere. Introducerea termenului „public“ conferă mediatorului atribuţii extinse şi evitarea oricărei confuzii cu profesii care au denumiri similare (mediator sanitar, mediator şcolar, mediator social, mediator bancar etc.), prin reglementarea, în sarcina acestuia, a întregii game de conflicte în care poate fi incidenţă procedura de mediere.
Ţinând cont de Decizia nr. 266/2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a dispus că prevederile art. 2 alin. (1) şi (12) din Legea nr. 192/2006 sunt neconstituţionale, a fost abrogată procedura de informare cu privire la mediere şi la avantajele acesteia în cauzele indicate la art. 601din legea menţionată.
Totodată, s-a apreciat că prin prezenţa părţilor pentru informare nu este o încercare efectivă de soluţionare a conflictului prin mediere, astfel încât participarea părţilor la această şedinţă este una cu caracter formal. Mai mult, s-a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie.
Ca urmare, este necesară o nouă lege care să confere un nou statut şi credibilitate în rândul cetăţenilor, al celorlalte profesii şi al instituţiilor şi autorităţilor publice, de aici şi noţiunea „mediator public“, prin asociere cu prevederile legislative conform cărora „medierea este activitate de interes public“.
Pornind de la ineficienta Legii nr. 192/2006 prin lipsa unor prevederi referitoare la corpul profesional al mediatorilor, precum şi inexistenţa unei descentralizări şi transparenţe a Consiliului de mediere în teritoriu, proiectul propune elemente noi de organizare a mediatorilor la nivel teritorial (la nivelul curţilor de apel) şi la nivel central, care să asigure o mai bună gestionare şi monitorizare a activităţii acestora. Mai precis, mediatorii, indiferent de forma de exercitare a profesiei, vor face parte din Camera Mediatorilor Publici, constituită la nivelul curţii de apel în a cărei circumscripţie au sediul profesional.
Structura are în vedere similitudini privind organizarea altor profesii liberale, cum sunt notarii publici, executorii judecătoreşti, care îşi desfăşoară activitatea tot la nivelul fiecărei curţi de apel în care au sediul profesional.
Legea actuală nu a reglementat expres ca formarea iniţială şi continuă să fie desfăşurată de către o organizaţie distinctă, special creată în acest scop, ca în cazul altor profesii liberale (Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, Institutul Notarial Român).
Pentru aceste considerente, proiectul prevede înfiinţarea unui institut cu denumirea Institutul Naţional de Formare Iniţială şi Continuă a Mediatorilor. Tot prin analogie cu profesiile liberale, introducerea conceptului de mediator stagiar urmăreşte, prin intermediul acestui institut, dobândirea competenţelor teoretice şi practice pentru exercitarea cu profesionalism a actului de mediere. Menţinerea calităţii serviciilor de mediere este asigurată şi prin obligativitatea formării continue a mediatorilor, prin programele de formare profesională susţinute tot în cadrul institutului menţionat.
Totodată, prin proiect, se dă o forţă juridică superioară actelor emise de mediator, prin atribuţiile acestuia în darea de dată certă şi prin atestarea identităţii părţilor, menite să reducă situaţiile în care instanţa de judecată respinge încuviinţarea acordului de mediere ca fiind neconform. Mai mult, nefiind necesare verificări suplimentare, procedura încuviinţării acordului de mediere este simplificată şi nu presupune prezenţa personală a părţilor în faţa judecătorului.
În toate etapele, atribuţiile mediatorului public sunt corelate cu efectele ce decurg din faptul că medierea face parte din categoria mai vastă a metodelor alternative de soluţionare a disputelor, fără a le exclude, fiind chiar complementară acestora.
În actualul context social se constată că în foarte puţine cauze părţile sunt îndrumate să apeleze la mediere, ca urmare a recomandării magistraţilor, deşi această cerinţă este statuată în art. 6 din actuala lege: „Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.“ Mai mult, având în vedere numeroasele dispoziţii internaţionale şi comunitare care au ca scop includerea şi promovarea medierii ca metodă alternativă justiţiei clasice, la nivel instituţional, se impune armonizarea cu aceste acte normative şi aplicarea lor, cel puţin prin recomandarea acestei proceduri ca etapă prealabilă în materiile prevăzute de lege.
În cadrul Iniţiativei legislative privind organizarea şi exercitarea profesiei de mediator public se arată:
Medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor, pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator public, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate.
Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului public, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.
Activitatea de mediere se realizează de mediatori publici prin facilitarea negocierii şi întocmirea acordurilor de mediere în condiţiile prezentei legi.
Medierea reprezintă o activitate de interes public, realizată de mediatorul public care este autorizat să îndeplinească acest serviciu pentru părţi, în mod stabil, profesionist, autonom şi independent.
Mediatorul public îndeplineşte următoarele acte şi proceduri:
- consultanţa prealabilă acordată părţilor privind alternativa optimă de soluţionare a conflictelor;
- organizarea şi conducerea şedinţelor de mediere;
- redactarea acordului de mediere şi a documentelor conexe acestuia;
- atestarea de dată certă a acordului de mediere;
- atestarea identităţii părţilor acordului de mediere;
- orice alte operaţiuni prevăzute de lege.
Mediatorul public dă consultaţii prealabile privind modalitatea prin care poate fi soluţionat conflictul prezentat de părţi, recomandând una dintre metodele alternative de soluţionare a conflictelor, şi poate participa, în calitate de specialist desemnat de părţi, la pregătirea şi întocmirea actelor şi procedurilor menite să stingă un conflict pe cale amiabilă prin mediere.
Acordul de mediere se încheie în formă scrisă şi nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Înţelegerea părţilor cuprinsă în acordul de mediere poate fi afectată, în conformitate cu prevederile legale, de termene şi condiţii.
În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar are obligaţia să dea lămuriri părţilor asupra cuprinsului acordului de mediere spre a se convinge că au înţeles sensul şi acceptă efectele în scopul stingerii conflictului/litigiului existent, după caz.
Acordurile de mediere încheiate de mediatorii publici:
- alcătuiesc dispozitivul prin care instanţa de judecată încuviinţează învoiala părţilor, conform Codului de procedură civilă;
- pot fi încuviinţate de instituţia permanentă de arbitraj stabilită de părţi prin convenţia arbitrală;
- pot fi autentificate de notarul public în condiţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
Toate actele şi procedurile conexe privind activitatea de mediere se fac la cererea scrisă a părţilor interesate.
Dacă părţile aflate în conflict, în urma medierii, nu au ajuns la un acord şi procesul a fost dedus judecăţii în faţa instanţei competente ori arbitrajului, oricare dintre părţi poate cere suspendarea procesului, în orice etapă procesuală, până la rămânerea definitivă a unei sentinţe, convenind să revină la mediere.
Persoanele fizice şi persoanele juridice, organe ale administraţiei publice locale şi centrale vor încerca să îşi rezolve disputele prin mediere atât în afară, cât şi în cadrul procedurii prealabile de soluţionare prin mediere a conflictelor prevăzute de lege.
În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independentă de validitatea contractului din care face parte.
Medierea poate avea loc între două sau mai multe părţi, ca metodă alternativă de soluţionare a conflictelor, fiind o procedură prealabilă a procesului de judecată, în condiţiile art. 10 alin. (2) din prezenta lege, coroborată cu dispoziţiile imperative ale art. 193 – Procedura prealabilă din Codul de procedură civilă.
Dovada îndeplinirii procedurii prealabile va fi emisă doar de mediatorul public organizat în una din formele de exercitare a activităţii mediatorilor publici prevăzute de prezenta lege, copiile înscrisurilor doveditoare vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul, conform legii, şi se vor ataşa la cererea de chemare în judecată.
Neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată de pârât prin întâmpinare sau cerere reconvenţională ori va fi invocată de instanţă, din oficiu, în orice stare a procesului.
Fără să pună în discuţie fondul dreptului, excepţia lipsei procedurii prealabile, în acest caz, este mijlocul prin care, în condiţiile legii, se invocă neregularităţi procedurale privind încălcarea unor norme de ordine publică, fiind o excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută.
Părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul public.
Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulţi mediatori publici.
Competenţa mediatorilor publici
Liberul acces la justiţie presupune parcurgerea anumitor mijloace procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar părţile, persoanele fizice şi/sau persoane juridice, recurg la mediere ca procedură prealabilă.
Această procedură prealabilă a procesului de judecată reprezintă o încercare efectivă de soluţionare a conflictului prin mediere, părţile convenind să soluţioneze pe această cale cauzele care au ca obiect:
- cererile privitoare la desfacerea căsătoriei;
- cererile privind încredinţarea copilului minor sau încuviinţarea părintelui de a avea legături personale cu acesta, precum şi cererile de înapoiere a copilului minor de la persoanele care îl deţin fără niciun drept;
- cererile privind obligaţia legală de întreţinere;
- cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
- cererile de evacuare;
- cererile referitoare la servitutile privind zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la alte servituti ori îngrădiri ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;
- cererile privitoare la strămutarea de hotare, cererile în grăniţuire, precum şi cererile privind posesia şi orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
- cererile posesorii;
- cererile privind obligaţiile de a face;
- cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
- orice alte cereri evaluabile în bani, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;
- conflictele ce decurg din contractele individuale de muncă, contractele colective de muncă, raporturile de serviciu şi alte pretenţii conexe în legătură cu munca pentru altul;
- conflictele ce decurg din munca zilierilor, din contractele de ucenicie, din activitatea agenţilor de muncă temporară, precum şi din contractele de formare profesională a adulţilor;
- cererile de malpraxis şi cele privind atragerea răspunderii profesionale, în cazul profesiilor cu liberă practică;
- conflictele ce decurg din legislaţia privind protecţia mediului;
- conflictele de natură transfrontalieră;
- orice alte cereri care conduc la stingerea unor conflicte;
- cererile în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătura răspunderea penală, precum şi soluţionarea laturii civile pentru orice cauză penală, în condiţiile legii;
- cereri în materia conflictelor din domeniul protecţiei consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor.
În contenciosul administrativ, în cazul cererilor în materie de proprietate intelectuală, a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, a asigurărilor sociale şi a conflictelor ce decurg din domeniul bancar, al asigurărilor şi reasigurărilor, procedura medierii este asimilată procedurilor administrative prealabile obligatorii.
Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.