Ce se întâmplă însă dacă unul dintre părinţi cere explicit să nu mai aibă autoritate părintească asupra copilului?

Continuam seria articolelor relativ la custodia comună cu o problemă spinoasă, legată de decizia pe care judecătorul relativ la a acordaun aranjament de tip custodie unică sau un aranjament de tip custodie comună. Cu acest tip de decizii veţi fi confruntaţi deseori şi este util ca jurisprudenţa ce se realizează acum să fie bazată pe cele mai bune practici din ţările care au o experienţă mai îndelungată în domeniu.

Noile reguli impuse de Codul Civil:

Dacă este să privim din punct de vedere legal, în privinţa exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, Noul Cod Civil instituieregula^[1] că, după divorţ, autoritatea părintească revine ambilor părinţi (un aranjament de tip custodie comună).

În mod excepţional atunci când există motive întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi (numit în acest caz părinte custodian). În această situaţie, celălalt părinte (părintele necustodian) păstrează dreptul de a veghea asupra modului în care copilul este crescut şi educat, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Ce se întâmplă însă dacă unul dintre părinţi cere explicit să nu mai aibă autoritate părintească asupra copilului?

Va trebui sau un instanţa să accepte această cerere? Poate părintele să fie scutit de exerciţiul drepturilor părinteşti chiar dacă cere acest lucru în mod expres?  Este acest exerciţiu doar un drept al părintelui sau este şi un drept al copilului de a fi îndrumat de către părintele său?

La acest moment (noiembrie 2011) NU există jurisprudenţă relevantă în acest domeniu în timp ce jurisprudenţa anterioară vechiului cod civil este total nerelevantă. Dar, considerăm noi, jurisprudenţa din alte ţări (cele mai bune practici în domeniu) poate fi clarificatoare:

Pentru cazul în care ambii părinţi trăiesc, este util de remarcat criteriile care permit şi respectiv criteriile care interzic instanţei să decidă asupra exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte. A se vedea în acest sens Articolul 398 - Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Conform Art. 507, un părinte care nu este mort, nu este declarat mort sau nu este incapabil de îşi exprima voinţa are autoritate părintească deplină asupra copilului sub rezerva cazului în care instanţa, din motive bine întemeiate ce ţin de interesul superior al copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijenţă, etc.) i-a retras acestui părinte autoritatea părintească asupra minorului (conform Art. 398 sau Art. 399) sau, mai mult, l-a decăzut din drepturile părinteşti (conform Art. 508).

Prin urmare un părinte nu poate cere decăderea sa din drepturile părinteşti sau retragerea autorităţii părinteşti pe care o are asupra minorului. Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui ci şi undrept al copilului de care copilul poate fi lipsit doar în situaţii speciale ce ţin de interesul său superior, iar pe de altă parte autoritatea părintească asupra minorului implică numeroase obligaţii pentru părintele în cauză.

În acest sens, instanţa trebuie să cerceteze cu precauţie tranzacţiile sau înţelegerile prezentate de părinţi care implică faptul că unul dintre părinţi doreşte să renunţe benevol la autoritatea părintească. Instanţa trebuie să încuviinţeze o astfel de tranzacţie doar dacă există motive foarte bine întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să o facă să creadă că păstrarea autorităţii părinteşti de către acel părinte ar daună intereselor copilului.

Cazuri valide care înlătură prezumţia de autoritate părintească comună

• În Olanda, se acordă custodie unică atunci când un părinte este alcoolic, dependent de droguri sau suferă de o boală psihică gravă sau este într-o astfel se situaţie analoagă. În astfel de cazuri, este posibil ca respectivul părinte să nu poată lua decizii referitoare la şcolarizarea minorului sau tratamentul medical pe care acesta ar trebui să îl urmeze (preluat din jurisprudenţa Curţii Supreme a Olandei 18 martie 2005, LJN AS 8525).^[2]

·         Cazuri în care custodia unică este preferată de către psihologii implicaţi în evaluările de custodie în SUA [4]:

• Părinte psihotic, bolnav psihic sau incapabil de a funcţiona
• Incapacitatea părinţilor de a comunica, de a rezolva conflicte sau lipsa totală de de cooperare
• Dovezi ale abuzului fizic sau sexual
• Abuz de alcool sau droguri
• Distanţa geografică mare dintre părinţi

·         Cazuri în care custodia unică este preferată de către psihologii implicaţi în evaluările de custodie în SUA ^[4]

o    Cooperare, comunicare mai bună sau lipsa conflictului

o    Ataşament faţă de ambii părinţi

o    Ambii părinţi sănătoşi psihic

o    Implicare mai mare în creşterea şi educarea copilului din partea ambilor părinţi

o    Dorinţa părinţilor

Notă: De menţionat că, spre deosebire de România unde Codul Civil este categoric în privinţa instituirii prezumţiei de autoritate părintească comună în SUA această prezumţie nu există, operând doar noţiunea de interes superior al copilului(Best interests of the child). De aceea, instanţele din SUA evaluarea psihologică este hotărâtoare în luarea unei decizii cu privire la custodie, decizie care poate fi de tip custodie unică sau custodie comună

Cazuri care nu înlătură prezumţia de autoritate părintească comună, în ciuda unor obstacole evidente:

• Nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodie unică faptul că unul dintre părinţi nu doreşte să mai colaboreze cu fostul soţ sau fosta soţie în procesul decizional privind creşterea copilului, acest fapt nu este suficient ca instanţa să se abată de la regula generală şi să garanteze custodie unică (Curtea Supremă a Olandei 10 septembrie 1999, NJ2000, 20 m. nt. S.F.M. Wortmann ; Curtea Supremă a Olandei 15 decembrie 2000, NJ 2001, 123 m. nt S.F.M. Wortmann). ^[2]

• Chiar dacă ambii părinţi solicită un aranjament de tip custodie unică în favoarea unuia dintre ei completat de un drept de acces pentru celălalt, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a instanţei. (Asser-De Boer, par.820d). De fapt, singura modalitate care garantează acordarea custodiei unice aşa cum o cer părinţii este situaţia în care părinţii pot convinge instanţa că un aranjament de tip custodie unică serveşte mai bine intereselor copilului decât custodia comună.^[2]

• Curtea Supremă a Olandei a formulat un test pentru a determina când trebuie aprobată cererea de custodie unică formulată de unul dintre părinţi: Judecătorul procesului trebuie să fie convins că problemele dintre părinţi sunt atât de serioase încât riscul ca minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune, să fie atât de mare încât să nu poată fi acceptat. Ba mai mult, nu trebuie să existe nicio aşteptare ca problemele părinţilor să poată fi rezolvate în viitorul apropiat. (Curtea Supremă a Olandei 18 martie 2005, LJN AS8525, Curtea Supremă a Olandei 15 februarie 2008, LJN BB9669). Aceasta regula are de la 1 martie 2009 putere statutară deoarece este inclusă în Articolul 1 : 251a(1) al Codului Civil Olandez (Continuare al actului Parenthood and Careful Divorce Act, 27 noiembrie 2008, Staatsblad 2008, 500 Articolul J. Rezoluţie de Implementare 6 februarie 2009, Staatsblad 2009, 56).

Referinţe

1. Manualul_de_acordare_a_custodiei editat de ARPCC
2. Articolul 398 - Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte

EXERCITAREA AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI DUPĂ DIVORŢ

  

Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Părinţii căsătoriţi exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. În cazul divorţului părinţilor autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor din cod referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care căsătoria părinţilor copilului minor a fost anulată ori a încetat ca urmare a încheierii, cu bună credinţă, a unei noi căsătorii de către soţul unei persoane

declarată moartă dar care ulterior s-a dovedit a fi în viaţă.

În limbaj comun se foloseşte sintagma „custodia copiilor”, termen împrumutat din alte sisteme de drept, care nu se suprapune identic cu exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ, dar care este folosit şi într-o serie de documente internaţionale, cum ar fi Convenţia Europeană privind recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor privind custodia copiilor şi restabilirea custodiei copiilor din 1980.

Pe lângă dispoziţiile Noului Cod civil privind efectele divorţului în raporturile dintre copii şi părinţi, trebuie avute în vedere şi drepturile copilului prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi

- regula este aceea că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi (în limbaj obişnuit - „custodie comună”).

- excepţia: când există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi (părinte custodian). În această situaţie, celălalt părinte (părinte necustodian) păstrează dreptul de a veghea asupra modului în care copilul este crescut şi educat, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

- în mod cu totul şi cu totul excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. În acest caz, instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.

Locuinţa copilului după divorţ

- părinţii se pot înţelege asupra locuinţei copilului după divorţ;

- dacă părinţii nu se înţeleg şi decid contrar interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, ca locuinţa copilului minor să fie la părintele cu care locuieşte în mod statornic (părinte rezident). Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

- în mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili ca acesta să locuiască la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea supraveghează copilul şi îndeplinesc tot ce este necesar pentru sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

- Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau a altor drepturi părinteşti, locuinţa minorului nu poate fi schimbată fără acordul ambilor părinţi. În cazul în care părinţii nu se înțeleg cu privire la aceste aspecte instanţa va decide dacă o schimbare a locuinţei este oportună sau nu.

Relaţiile personale ale copilului cu părinţii şi cu alte persoane semnificative din viaţa sa

- copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.

- părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul să aibă legături personale cu acesta;

- în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.

- copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie

- părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

Relaţiile personale se pot realiza prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are dreptul la relaţii personale cu copilul;

b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit;

d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul;

e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul;

f) transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul

Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor

- părinţii se pot înţelege cu privire la contribuţia lor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, înţelegere de care poate lua act notarul în cazul divorţului notarial sau instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ,

- în caz de neînţelegere, instanţa de tutelă stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor;

- obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.

- numai dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. Pensia de întreţinere poate fi sub o sumă fixă sau o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere. Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

- întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii. Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

- pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.

- părţile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanţa de tutelă poate hotărî ca întreţinerea să fie achitată prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.

- dacă apare o schimbare în ceea ce priveşte posibilităţile financiare ale părintelui care plăteşte întreţinerea şi nevoia copilului care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.

Proiectul „Vin Codurile !”

Conţinutul acestui material nu constituie o interpretare oficială a Noului Cod civil şi nu epuizează toate aspectele privitoare la acest subiect.

ARPCC

SURSA

Studiul Kelly, J. (1988) cu privire la Adaptarea pe termen lung a copiilor în urma divorțului

Kelly, J. (1988), Adaptarea pe termen lung a copiilor în urma divorțului: constatări convergente și implicații practice. Journal of Family Psychology, 2(2), 119-139.

Studiul cercetează impactul divorțului cu privire la ajustarea pe termen lung a copiilor şi adolescenților. Variabilele asociate cu rezultatele postdivort includ conflictul, ajustarea părintelui necustodian, relația cu părintele necustodian, practicile legate de creșterea și îngrijirea copilului, re-căsătoriile părinților, şi variatele tipuri de custodie. Studiul sugerează că după divorţ ar trebui să fie dezvoltată o relație echilibrată între copii, cu fiecare părinte, relație care să includă aspecte relevante ale vieții copilului. Părinții ar trebui să înțeleagă că această stare a relației post-divorț dintre copil și părintele necustodian, mai degrabă decât divorțul în sine, determină gradul de ajustare a copilului lor. ^[1]

SUMAR

Studiul cercetează impactul divorțului cu privire la ajustarea pe termen lung a copiilor şi adolescenților. Variabilele asociate cu rezultatele postdivort includ conflictul, ajustarea părintelui necustodian, relația cu părintele necustodian, practicile legate de creșterea și îngrijirea copilului, re-căsătoriile părinților, şi variatele tipuri de custodie. Studiul sugerează că după divorţ ar trebui să fie dezvoltată o relație echilibrată între copii, cu fiecare părinte, relație care să includă aspecte relevante ale vieții copilului. Părinții ar trebui să înțeleagă că această stare a relației post-divorț dintre copil și părintele necustodian, mai degrabă decât divorțul în sine, determină gradul de ajustare a copilului lor. ^[1]

CONCLUZII

Câteva dintre concluziile semnificative ale cercetării lui Kelly:

1. Separarea părinților este o criză pentru cei mai mulți copii.
2. Răspunsul cel mai acut după separare este în primele 6 luni și de obicei se reduce după un an.
3. Copiii proveniți din familiile divorțate vor avea un număr mai mare de probleme de adaptare socială, academică și psihologică comparativ cu cei din familiile intacte.
4. Băieții din familiile divorțate au fost mai agresivi și au avut tulburări de comportament mai des decât băieții din familiile intacte.
5. În cazurile în care conflictul parental după divorț a fost redus, copiii au considerat că divorțul a fost benefic.
6. Contactele repetate și previzibile cu părintele ne-custodian au fost dovedite în mod repetat ca fiind benefice pentru adaptarea pozitivă a copiilor, cu excepția cazurilor în care tatăl era ne-adaptat sau imatur. Aceasta a fost adevărată cu atât mai mult în cazurile în care părintele custodian a aprobat aceste contacte. De asemenea este mai adevărat pentru băieți decât pentru fete.
7. Schema standard de vizitare a tatălui și anume în weekenduri alternative a fost nesatisfăcătoare pentru copii, mai ales pentru băieții mici.
8. Un factor important al adaptării copiilor este gradul de satisfacție al mamei cu tatăl.
9. Mamele custodiene au mai multe probleme cu disciplina decât tații.
10. Adaptarea copiilor este afectată negativ atunci când exista conflicte intense intre părinți.
11. Copiii aflați în custodia părintelui de același sex se adaptează mai bine decât cei aflați în custodia părintelui de sex opus.
12. Custodia comună (legală, nu neapărat fizică) are efecte pozitive asupra copiilor. Tații sunt mai mulțumiți de aceasta decât mamele.
13. Tații au plătit pensia alimentară mai regulat în cazul custodiei comune decât în cazul custodiei unice.
14. Sindromul alienării părintești nu este caracteristic unui anumit status social sau economic, putând apărea la orice categorii populaționale

Pentru a consulta studiul complet în limba engleză consultați pagina de aici
Dacă doriți să sponsorizați traducerea lui vă rugăm să ne consultați.

ARPCC

SURSA